Sumarul lui Chereches: sinteze și soluții

Am citit în acest weekend cartea sus-menționată. Nu știam mult despre istoria Estoniei și în afara unei admirații invidioase față de nivelul lor de digitalizare, nu prea știu mare lucru despre țara Estonia.

Lecturile mele despre șah mi-au adus aminte despre Paul Keres, unul dintre cei mai mari șahiști ai tuturor timpurilor și unul dintre cei care nu a ajuns niciodată campion mondial. Istoria șahului spune că Paul Keres a avut mare ghinion să treacă succesiv la sovietici și apoi la nemți în perioada WW2 și să ajungă să fie arestat pentru că a jucat șah în competiții “organizate de Germania fascistă”. Fapt este că înainte de WW2 se discuta despre un meci pentru titlul mondial între Paul Keres si Alexander Alekhine, campionul mondial. Imediat după WW2, Alekhine a murit subit (istoria lui din perioada WW2 a generat vreo câteva cărți) și în 1948 s-a organizat un turneu în 5 (al 6-lea nu a acceptat invitația) pentru a determina campionul mondial. S-a jucat quadruple round-roubin (fiecare-cu-fiecare de 4 ori). Deși, până atunci Paul Keres nu a pierdut niciodată împotriva lui Mikhail Botvinik (URSS), în acel turneu a pierdut primele 3 partide. A câștigat-o pe a 4-a într-un moment în care nu mai avea importanță. Evident, au apărut speculațiile. Paul Keres a mai concurat pentru titlul mondial și în anii următori și a terminat tot pe locul 2 de 4 ori în perioada 1953-1962. A murit în 1975 și este considerat erou național în Estonia. Și aici se termină mica paranteză șahistică.

Cartea doamnei Paju este tulburătoare. Cartea a fost scrisă după realizarea unui documentar. Este o poveste care seamănă cu Memorialul Durerii de la noi. Mama doamnei Paju și sora ei geamană au petrecut ani în Gulagul sovietic. Aceasta a determinat o dorință a jurnalistei Imbi Paju de a căuta răspunsuri la numeroase întrebări. A rezultat o carte destul de bine documentată. Evident, este o carte subiectivă, cu eroi (despre care poți afla că există controverse deschise), cu evidente prejudecăți în evaluarea post-factuală, dar cu foarte multe informații extrem de valoroase de la persoane care au trăit acei ani.

Povestea țărilor baltice, în special a Estoniei în cazul acesta, este una de două ori tragică. Vorbim despre o țară cu influență germana la origini, aflată până în 1917-1918 în cadrul Imperiului Țarist, cu oarecare autonomie. Vine destrămarea Imperiului Țarist și un război de independență soldat cu semnarea unui tratat cu URSS în 1920 prin care se recunoaște independența noului stat (Republica Estonia). Evident, a fost un stat tânăr și “nepriceput”, dar foarte tolerant și clar angajat spre o existență democratică. A fost perfect? Evident, nu! A fost corupt? Evident, da!

În 1940, după semnarea tratatului Ribbentrop-Molotov, Estonia “revine” în imperiul țarist denumit acum URSS. Meritul cărții este că documentează amploarea terorii din acea perioadă: în cei 22 ani de independență, Estonia a avut 105 miniștrii. Dintre aceștia doar 3 nu au ajuns la închisoare 19 membrii ai parlamentului (din 120) au fost închiși si au murit. din 114 funcționari guvernamentali, 30 au fost arestați în perioada 1940-1941 la nivelul administrației locale au fost 248 primari de comune si 529 primari municipali și majoritatea cu fost schimbați și arestați.

Pentru cei care am crescut în perioada comunistă nu percepem aceste informații surprinzător. Ne așteptam! Așa a fost și la noi. Cartea doamnei Paju ne oferă dimensiunile.

De ce am scris această postare? Ca să vă îndemn să citiți cartea și să vedeți cum a fost în perioada comunismului. Există multă atracție pentru ideile socialiste și de stânga și poate ne vedeți “vechi si de-demult” dar suntem doar “cunoscători”. Alții, precum doamna Paju, au fost profund traumatizați și merită ascultați.

Și aș vrea să reamintesc sau să punctez informația: în 1920, URSS a semnat un tratat cu Republica Estonia. Evident, până în 1941 a uitat. Sună cunoscut?

Gloria Bistrita vs Unirea Ungheni, baraj pentru Liga 2

O partida foarte slaba, cu foarte multe fragmentari, condiție fizica extrem de modesta. Realizarile au fost mai mult rezultatul întâmplării.

Nu inteleg de ce arbitrii tolerează toate tragerile de timp, întârzierile….ritmul de joc este foarte scazut. Nu ma mir ca nu sunt spectatori.

Pentru un meci de importanta aceasta (promovare) ar fi trebuit sa fi stadionul full (valabil la toate partidele din aceasta categorie). Nu inteleg de ce este atâta fericire ca a fost ½ de stadion plin.

Pana la urma de inteles…a jucat Primaria Bistrita vs Primaria Ungheni.

Am petrecut acest weekend la Satu Mare, la un concurs de șah. Rezultatele nu au fost grozave – am fost un fel de porumbel al păcii (4 remize, chiar și în poziții net câștigate).

S-a întâmplat să ajung la un meci de fotbal între CSM Olimpia Satu Mare (fosta primă divizionară) și CSM Sighetu-Marmației. Având în vedere sursele de finanțare, putem spune că au jucat primăriile din cele două orașe.

Spectacolul a fost ceva mai reușit în repriza a doua. Echipa din Sighetu-Marmației avea nevoie de victorie ca să ajungă la primul meci de baraj pentru accederea în Liga 2 (nu știu detaliile, dar este un fel de semifinală). Și am avut mult dramatism în ultimele secunde (mult mai puțin decât ultimul minut) când echipa oaspete a marcat golul victoriei și s-a calificat pentru semifinala despre care discutam anterior. Vor juca miercuri cu Primăria Bistrița.

Până acolo, fiecare echipa a marcat din câte un penalty.

Nu am mai fost de foarte mult timp la un meci (live) și chiar de și mai mult timp la un meci de Liga 3.

Impresiile unui spectator neutru:

• Foarte bună organizare. Accesul destul de bine controlat și mulți oameni la meci.
• Destul de mulți spectatori pe un stadion amenajat rezonabil la tribuna oficială și un pic în jurul ei; restul tribunelor sunt în paragină și dau imaginea unei competiții de duzină.
• Lângă noi un suporter local a înjurat în ambele limbi, tot timpul. Pur și simplu, nu a tăcut niciun moment și limbajul a fost de mahala. În jur era plin de copii și mă întreb cu ce curaj vin părinții acestora la meciuri?
• Evident, la final, localnicii au fost supărați pe arbitrii, dar nu s-a întâmplat nimic deosebit în afară de tradiționala scandare “hoții! hoții!”
• Jocul a fost de o calitate foarte scăzută. Nu am reținut nicio o fază lucrată- toate realizările au fost rodul întâmplării. În plus, era evident pentru mulți jucători că nu au condiția fizică să ducă o partidă întreagă, chiar cu un ritm scăzut.
• Superficialitatea jucătorilor este invers proporțională cu pretențiile – gazdele au ratat câteva ocazii în repriza a doua cu o nonșalanța incredibilă.
• Portarul gazdelor este fratele celebrului Horațiu Moldovan. Spectatorii îi atribuie ceva calități, dar, din păcate pentru tânărul jucător, a cam greșit la golul din ultimul minut.
• foarte mulți străini pentru Liga 3. Am numărat 4 la oaspeți și 2-3 la gazde. Foarte greu să înțeleg ce nevoie au aceste echipe de jucători străini? Nu ar fi mai interesant să fie folosiți juniori crescuți local, dacă tot cheltuim banii primăriilor?

Per total, o experiență interesantă doar din perspectiva că am văzut și așa ceva. Voi repeta experiența? Puțin probabil și cu siguranță nu în viitorul apropiat.

A circulat recent un filmuleț despre doi tineri din Coreea de Nord care au fost condamnați la 12 ani de muncă silnică pentru vina de a se fi uitat la seriale din țara vecină, Coreea de Sud.

Pentru foarte mulți tineri, această știre pare ireală și de o importanță redusă. În fapt, este o știre extrem de importantă deoarece arată cât de fragilă este libertatea unei persoane într-un regim totalitar. Într-un amfiteatru cu mulți colegi ai celor doi tineri, sunt “judecați” pentru un delict absolut banal și vor petrece 12 ani în închisoare.